Numeroase organizații internaționale consideră cele două atacuri nucleare crime de război și crime împotriva umanității. Proiectul Manhattan este, potrivit fostului ambasador american la ONU, John Bolton, unul dintre principalele motive pentru care Statele Unite ale Americii nu doresc să fie parte a Statutului de la Roma al Tribunalului Penal Internațional.
Singurele bombardamente atomice nonexperimentale din istorie s-au petrecut în urmă cu 75 de ani, când Statele Unite ale Americii, aflate în stare de război cu Imperiul Japoniei, au efectuat două atacuri nucleare asupra a două orașe japoneze, Hiroșima, pe 6 august 1945, și Nagasaki, pe data de 9 august a aceluiași an, în cadrul așa-numitului Proiect Manhattan, care s-au soldat cu uciderea instantanee a peste 200.000 de oameni, dintre care peste 96% au fost civili.
Astăzi le numim victime colaterale, un eufemism care definește lipsa de acuratețe a atacurilor armate, pe de-o parte, și care scuză, pe de altă parte, acțiunile armate îndreptate deliberat împotriva unor comunități civile, atacuri care servesc diverse scopuri strategice și au un efect psihologic incomensurabil asupra altor potențiale victime. Pentru a înțelege mai bine dimensiunile genocidului din 1945, trebuie să reamintim pe două dintre personajele- cheie care au participat la acest eveniment, precum și câteva dintre circumstanțele în care a avut loc cea mai dezonorantă acțiune militară din trecutul cunoscut al Terrei.
Biroul Oval și Tronul Crizantemelor
Fotoliul din Biroul Oval, devenit vacant în urma decesului președintelui Franklin Delano Roosevelt (12 aprilie 1945), fusese ocupat de vicepreședintele Harry S. Truman, rămas în istorie, printre altele, pentru crearea CIA și împământenirea, împreună cu premierul britanic de-atunci, Winston Churchill, conceptelor de Lume Liberă și Cortină de Fier, dar și pentru limbajul său nonconformist și adesea frust. Ca senator, poziție pe care o ocupa din 1934, Truman a condus, în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, Comisia de investigaț ii asupra războiului, dezvăluind multe dintre contractele oneroase încheiate între complexul militaro-industrial american și guvernul de la Washington. Ca fost combatant în Primul Război Mondial, în care a deținut gradul de căpitan de artilerie și a luptat în Franța, dar și ca apropiat al președintelui Roosevelt, lui Truman i s-a oferit în repetate rânduri oportunitatea de a observa înrâurirea covârșitoare a industriei asupra deciziilor militare ale Washingtonului. De notat că sub președinția lui Truman au existat două momente ulterioare care indică fără echivoc principalul motiv care l-a determinat să semneze, la 21 iulie 1945, ordonanța prin care se aproba folosirea bombelor atomice:
- declanșarea Războiului Rece, prin schițarea, la 11 martie 1947, unui program al politicii externe americane, care a devenit cunoscut ulterior sub numele de Doctrina Truman, crucială pentru poziția actuală a Statelor Unite în lume, și
- crearea NATO, prin semnarea tratatului cu același nume, survenită la data de 4 aprilie 1949.
Tronul Crizantemelor, simbolul Imperiului Soarelui, era ocupat de împăratul Hirohito, primul principe moștenitor din istoria Japoniei care a călătorit în afara granițelor imperiale. A ocupat tronul nipon în urma decesului tatălui său, împăratul Taisho, înlocuind era Marii Echități – perioada domniei lui Taisho – cu cea a Păcii Iluminate, care avea să fie cea mai lungă din istoria Japoniei, din 1926 până la moartea sa din 1989. Deși atât reprezentanții Palatului Imperial al Japoniei, cât și cei ai forțelor americane de ocupație îl defineau pe Hirohito, la sfârșitul războiului, ca pe o figură simbolică lipsită de putere, ce acționa în limitele stricte ale protocolului, ținut la distanță de procesul de decizie, istoricii sunt de părere că împăratul își exercita influența asupra guvernului prin intermediari, contribuind într-o măsură decisivă la conducerea efectivă a Japoniei militariste, și că nu era nici pacifist, nici războinic, ci doar un oportunist care a guvernat într-un mod duplicitar. Documentele oficiale și mărturiile membrilor cabinetului nipon, referitoare la perioada 1926-1945 a istoriei Japoniei, denotă limpede că Hirohito a fost promotorul și coordonatorul atât al celui de-al doilea război chino-japonez, cât și al celui îndreptat împotriva Aliaților, prin semnarea Pactului Tripartit dintre Japonia, Italia și Germania, în septembrie 1940. De asemenea, este cel care l-a determinat pe șeful statului major al Marinei, amiralul Osami Nagano, să adopte planul atacului de la Pearl Harbour, a cărui aplicare, la 7 decembrie 1941, a avut loc înainte ca Japonia să declare oficial starea de război cu Statele Unite.