105 ani de la genocidul armean din timpul primului război mondial

Pe 24 aprilie 1915, elitele intelectuale, religioase, politice și economice ale armenilor din Istanbul au fost arestate, întemnițate și ucise. Populația armeană din Turcia a început apoi să fie deportată în masă. Turcia refuză să recunoască evenimentele de atunci drept genocid. România, ca poziţie oficială ezită și ea să recunoască la nivel oficial că ce s-a întâmplat în 1915 constituie genocid. Însă Bucureștiul nu a recunoscut această pagină neagră a istoriei nici drept „masacru”, așa cum a făcut Germania, care a evitat în acest fel termenul.
Inițial, atunci când s-au întâmplat evenimentele, România a fost, totuşi, primul stat care și-a deschis porțile către refugiații armeni și i-a ajutat. A fost chiar primul stat, pe vremea guvernului Brătianu, care a primit refugiați din Armenia și a organizat împreună cu Uniunea Armenilor de atunci din România foarte multe lucruri care țin inclusiv de infrastructură, orfelinatul de la Strunga, care să sprijine refugiații armeni care au scăpat din genocid.
A fost o acțiune foarte bine coordonată și făcută cu inima deschisă și cu un sprijin major din partea guvernului României de atunci.

Deputatul Varujan Pambuccian, unul dintre liderii comunităţii armene din România afirma acum ceva timp că: „România nu refuză să recunoască. România spune că vrea să aibă o poziție echilibrată între cele două puncte de vedere. Adică nici nu recunoaște, nici nu neagă”. Disputa istorică privind genocidul armean este actuală. Până în prezent, mai multe state europene au recunoscut tragedia de acum un peste un secol drept genocid al armenilor. Inclusiv Parlamentul austriac, în urmă cu două zile. Tendința este una clară, pe plan european, de recunoaștere a evenimentelor drept genocid.

Ce s-a întâmplat atunci, în 1915?

Armenia, precum și mulți istorici susțin că până la 1,5 milioane de armeni au fost uciși de forțele otomane într-o campanie gândită să extermine etnicii armeni din Anatolia. Ankara are o viziune radical diferită și insistă că sute de mii de oameni, și nu 1,5 milioane, deci sute de mii, printre care însă și turci, și-au pierdut viețile în timp ce forțele otomane se luptau cu cele ale Rusiei pentru controlul asupra Anatoliei. Chestiune de statistică în această logică, nu?…Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume – cea referitoare la anihilarea fizică. Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului. Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis. Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc. Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă nu vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit – când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile propriului lor neam.

Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu. Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni. Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor. Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente.

De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene. Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman – Talaat, Şakir şi Naazım. Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext.

În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă – decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“.

Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au. Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială. Este instituită o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde se afla sub direcţia generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa. Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului.
Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt – cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului.

După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi. La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi. Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate. Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile. Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ameliorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare. Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială. S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.
Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi. Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600.

Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt ucişi cu bestialitate.
Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera. El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv. Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.