Au circulat recent zvonuri, unele dintre ele răsândite chiar de oameni politici de anvergură, conform cărora se lua în considerare prelungirea stării de urgență, așa cum a făcut președintele Emmanuel Macron în Franța. Foarte probabil o simplă metodă de a speria populația și de a-i opri de la a se relaxa prea tare, dar în același timp, o posibilitate. La urma urmei, ce guvernant și-ar dori să renunțe de bună voie la drepturile (a se citi abuzurile) pe care i le-a permis starea de urgență? Vine, acum, o perioadă de judecată în care toate acțiunile și afacerile mișele făcute de politicienii noștri vor fi studiate cu mai multă atenție, deci clasa politică (care nu vrea altceva decât să ne protejeze și să ne iubească, bineînțeles) avea toate motivele să dorească prelungirea stării de urgență.
Însă uite că nu. Klaus Iohannis a anunțat luni, 4 mai, că nu va prelungi starea de urgență, și deși România va trece la stare de alertă de la 15 mai, lucrurile se vor relaxa mult în săptămânile ce urmează. În primul rând, nu va mai trebui să declarăm unde mergem. E un sentiment straniu. Stai cu maldărul de declarații adunate în ultimele două luni și parcă le auzi plângând. Mă întreb câți dintre noi vor privi speriați în jur pe 15 mai, tot așteptându-se să țâșnească polițistul de după colț să-i ceară socoteala că de ce e așa departe de casă și cum a îndrăznit el să intre în părculeț?
De fapt una din cele mai faine amintiri ale carantinei (da, oameni buni, am ajuns într-un punct în care putem deja vorbi despre amintiri și în care cât de curând ne vom putea referi la carantină la trecut) am prins-o trecând pe lângă părculețul dintre blocuri. Două leagăne și o băncuță, nimic mai mult. De-o parte a gardului, un tătic cu fiul său care se dădea pe tricicletă. Intraseră deoarece între blocuri, după cum bine știm, sunt străzi, iar pe străzile astea, bineînțeles, trec mașini. Nu e un loc unde vrei să scoți copilul la puțin aer, așa că omul intrase cu fiul său în părculeț, ca să fie protejat.
Ei, ai zice că toate bune și frumoase, însă de partea cealaltă a gardului, un tânăr polițist, disperat să se afirme și să guste și el puterea cât încă-i mai era valabilă, rățoindu-se la tatăl respectiv că de ce a îndrăznit el să intre în parc? Parc care nu era la vremea aceea închis de banda poliției și în care nu mai era nimeni altcineva.
Păi voi vă dați seama ce durere o să fie pe polițiștii ăștia? Din 15, gata, nu mai focuri de armă, nu mai intrăm prin casele oamenilor, nu mai terorizăm copilașii-n parc. Știu că toți ne bucurăm că se redeschide țara, dar hai să lăsăm o clipă de tăcere solemnă pentru aceste momente grele prin care trec autoritățile.