În Clujul care încă aşteaptă ca strada pe care a locuit să-i poarte numele, îmi este greu să scriu despre Doina Cornea şi despre ce ar fi trebuit să însemne existenţa unui asemenea personaj în istoria post-decembristă a României. Îmi este aproape imposibil să nu scriu despre oamenii care au bătut-o sau doar au păzit-o, cum se scuza un fost premier al României. Trebuie să remarc faptul că pe data de 7 martie curent s-a desfăşurat un concert caritabil la Cluj, sprijinit de participarea extraordinară a violonistului Alexandru Tomescu şi al Ansamblului Flauto Dolce, stipendiat de Societatea de avocaţi Iordăchescu & Asociaţii, contravaloarea biletelor vândute constituind drept contribuţie la înfiinţarea Fundaţiei Doina Cornea.
Doina Cornea nu este doar un nume care a apărut în eter în anii dinaintea inexorabilului decembrie 89 (dintre care îl recunosc, cu toate păcatele sale ulterioare, doar pe al lui Dan Badea), cum nici nu poate fi pusă pe aceeaşi scală cu dizidenți de mucava gen Mircea Dinescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan şi alte personalităţi post-decembriste de toată jena. Doina Cornea a fost bătută la şi de miliţie şi securitate pentru că a avut nu curajul, ci responsabilitatea de a lua atitudine împotriva unui sistem care se nega pe sine, care declama democraţia, populară, desigur, dar umilea omul prin anularea acestuia. Ca şi astăzi. Am avut privilegiul de a mă obrăznici în faţa domniei sale şi de a o chestiona, eu, un imberb de sfert de veac, pe atunci, cu privire la personalitatea calpă a politrucului Emil Constantinescu, în anii premergători victoriei în alegeri a Convenţiei Democrate: Omul ăsta este un nevolnic pus pe căpătuială, de ce nu luaţi atitudine, de ce nu vorbiţi cu Seniorul?, am întrebat-o. Pentru că nu vorbesc despre lucruri despre care nu îmi pasă, mi-a răspuns.
Azi ştiu că domnia sa vorbea despre lucrurile care contau, perene, nu episodice. La mulţi ani, Doina Cornea!
Discussion about this post