Filosof, poet, dramaturg şi eseist, membru titular al Academiei Române, Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în localitatea Lancrăm, judeţul Alba, în familia unui preot.
După ce, în 1906, şi-a terminat studiile primare la Sebeş, a urmat liceul Andrei Şaguna la Braşov, absolvit în 1914, conform lucrării ”Membrii Academiei Române”, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003. În perioada liceului, descoperă operele lui Schiller şi Goethe, scrise în limba germană, dar şi pe cele ale scriitorilor români: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga şi Nicolae Iorga, notează www.lucianblaga.eu.
A studiat teologia la Universitatea din Sibiu, între 1914 şi 1917, pentru ca, apoi, să urmeze cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din Viena. Aici, în 1920, devine doctor în filosofie cu teza ”Kultur und Erkenntnis” („Cultură şi cunoaştere”).
A luat parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.
Lucian Blaga a fost membru fondator al revistei „Gândirea”, apărută în 1921, în care a publicat o bună parte din operele sale, iar între 1943-1944 a scos, la Sibiu, revista de filosofie „Saeculum”.
Din 1926, a îmbrăţişat cariera diplomatică, ocupând postul de ataşat de presă pe lângă legaţiile române de la Varşovia (1926-1927), Praga (1927-1928) şi Berna (1928-1932). A fost consilier de presă la Legaţia română din Viena (1932-1937) şi la Legaţia română din Berna (1937-1938). Între anii 1938 şi 1939, a fost ambasador şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona.
Îşi începe cariera de profesor universitar în 1939, în cadrul Catedrei de Filosofia Culturii, creată special pentru el la Universitatea din Cluj. Cursul inaugural a purtat titlul ”Despre plenitudinea istorică”. În 1948, însă, i se interzice să mai predea, din cauza refuzului său de a elogia noul regim politic. Din 1951, a fost numit bibliotecar-şef la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, al cărei director adjunct a devenit în 1954.
A debutat cu versuri în revista „Românul” (poezia „Noapte”, 1910), continuând să colaboreze cu articole şi studii filosofice la „Convorbiri literare”, „Gazeta Transilvaniei”, „Adevărul literar şi artistic”, Cugetul Românesc”, „Cuvântul” etc.
Editorial, a debutat în 1919, cu o culegere de versuri („Poemele luminii”) şi cu un volum de notaţii filosofice („Pietre pentru templul meu”). Cel de-al doilea volum de versuri, „Paşii profetului”, a apărut în 1921 şi a fost distins cu premiul „V. Adamachi” al Academiei Române.
„‘Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’ – poezia ce prefaţează primul volum al poetului – oferă o primă schiţă, esenţială, a viziunii sale, desfăşurată în întreaga operă: ecuaţia fundamentală eu-univers apare deja ca dublă relaţie de integrare, a subiectivităţii fragmentare în marele Tot confratern, şi a lumii într-o interioritate permeabilă la cele mai ascunse mişcări ale substanţei şi energiei originare”, se arată în „Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Fundaţiei culturale române, 1995).
În dramaturgie, a debutat cu piesa de teatru „Zamolxe” (1921).
Scriitor foarte prolific, Lucian Blaga a publicat mai multe volume de versuri: „În marea trecere” (1924), „Lauda somnului” (1929), „La cumpăna apelor” (1933), „La curţile dorului” (1938) etc. şi piese de teatru: „Tulburarea apelor” (1923), „Daria” (1925), „Fapta” (1925), „Învierea” (1925), „Meşterul Manole” (1927), „Avram Iancu” (1934) etc.
În 1990, a apărut volumul său autobiografic „Luntrea lui Charon”.
Lucian Blaga a scris importante eseuri şi studii filosofice: „Filosofia stilului”, „Feţele unui veac”, „Despre personanţă”, dar mai cu seamă „Trilogia cunoaşterii” (1931-1934); „Trilogia culturii” (1936-1937); „Trilogia valorilor” (1939-1942) şi „Trilogia cosmogonică” (1940-1948). Opera sa filosofică este una din marile construcţii ale filosofiei universale, aducând contribuţii importante pentru teoria cunoaşterii, filosofia culturii etc.
Remarcabilă a rămas distincţia sa dintre cunoaşterea paradisiacă-logică şi cea luciferică-poetică. Prima este de tip raţional şi urmăreşte să explice şi să reducă misterul obiectivului cunoaşterii. În viziunea lui Blaga, însă, excesul de raţionalism împiedică accesul la esenţa lucrurilor. De cealaltă parte, cunoaşterea luciferică urmăreşte, din contră, amplificarea şi potenţarea misterelor, în acest fel, paradoxal la prima vedere, permiţând spiritului uman să înţeleagă esenţa lucrurilor.
Pentru Lucian Blaga, cultura defineşte specificul omului, mai mult decât alte trăsături ale sale, pentru că, prin cultură, omul devine un creator. Astfel, prin încercarea de a decripta şi revela misterul lumii, omul îi oferă înţelesuri care, în totalitatea lor, devin cultură: ”Prin încercările sale revelatorii omul devine însă creator, şi anume creator de cultură în genere; … cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenţei umane, ca atare, care este existenţă întru mister şi pentru revelare”, scria gânditorul român în ”Trilogia culturii”.
„După Eminescu, Blaga a fost poetul cel mai profund implicat în construcţia unui mit poetic naţional, căruia a ştiut să-i confere o valoare universală. Temperament goethean, el a trăit însă şi a exprimat cu intensitate marile nelinişti ale spiritului modern. Prin excelenţă interogativă, creaţia sa atinge, în ultimă instanţă, marea seninătate a clasicilor”, potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Ed. Fundaţiei culturale române, 1995).
I s-a încredinţat de Academia Română (1949) redactarea a două capitole din ”Istoria filosofiei româneşti”. În 1930, a întocmit, împreună cu poetul Hermann Hauswirth, o „Antologie de poezie populară românească”. Lucian Blaga a lăsat o serie de traduceri din Goethe („Faust”) şi Lessing („Natan înţeleptul”). Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi.
La 28 mai 1936, a devenit membru titular al Academiei Române, cu excepţionalul discurs ”Elogiul satului românesc”. A fost repus în drepturi ca membru titular al Academiei Române, la 3 iulie 1990. Universitatea din Sibiu îi poartă numele.
A încetat din viaţă la 6 mai 1961, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal, Lancrăm, despre care scria, în versuri: „Sat al meu, ce porţi în nume/ sunetele lacrimei, […] Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac”
Discussion about this post